Nica Oana Alexandra şi ale sale crâmpeie obscure

Nica Oana Alexandra şi ale sale crâmpeie obscure

Zilele acestea îmi propun să îmi caut câteva recomandări de cărţi româneşti şi iau blogosfera la pas în speranţa că vreo recenzie îmi atrage atenţia asupra vreunei poveşti. Mă opresc pe un blog cu crâmpeie. Crâmpeie, bucăţi, fragmente, păreri… dar să văd cum sunt cărţile. Şi fac popas. Pe „Anotimpul iubirii” de Rodica Mijaiche. Copertă interesantă, titlu captivant, hai să văd câte ceva despre acţiune. Uneori mă întreb dacă nu e cumva ghinion pentru că m-am ales cu o recenzie care mai mult generează confuzie decât să spună ceva.

Prin facultate te învaţă despre calităţile particulare ale stilului şi odată cu acestea ţi se predau şi defecte ale stilului. Acum, trebuie să spun că, în cazul autoarei de pe acest blog, obscuritatea, tautologia, prolixitatea devin definitorii pentru stilul său de a scrie.

Nica Oana Alexandra şi ale sale crâmpeie obscure

„Acum, și Mihai  murise, iar totul în jurul ei pare să se prăbușească” – Murise acum? Serios? Verbul „a muri”, folosit aici la timpul mai mult ca perfect, nu prea are ce căuta lângă acel „acum”… poate dacă se schimbă cumva întreaga construcţie a frazei.

Să avansez totuşi cu lectura că poate aflu ceva interesant, dar parcă mai tare m-am afundat în fraze difuze.

„Adrian era un copil adoptat, care nu a reușit niciodată să se ridice la nivelul standardelor familiei adoptive, dar care a sperat că măcar propriul lor fiu, Mihai, îi va mulțumi. Nici acesta nu reușește, pentru că este homosexual, devenind rușinea familiei. Adrian se învinovățește pentru renegarea fratelui său și alege să plece în război în Irak.”

Care „propriul lor fiu”? Între noi fie vorba, m-am prins că personajul în cauză e Mihai şi că se face referire la „fiul natural al familiei”, dar… în fraza construită mă întreb care „lor”… Familie – număr singular, lor – număr plural. Parcă se lovesc în zid cuvintele. Şi nu, cititorii nu sunt proşti, înţeleg ce vrea să se spună, dar asta nu înseamnă că există dreptul de a „arunca” nişte cuvinte în frază doar de dragul de a scrie. Mai departe… De ce nu reuşeşte să îi mulţumească? Pentru că este homosexual? Adică, dacă nu era homosexual, i-ar fi mulţumit? Iar din următoarea frază pricep că Adrian juca un rol în homosexualitatea lui Mihai. Trebuia să îi ţină de şase sau ce? Familia îl reneagă pe Mihai din cauza lui Adrian? Cumva Mihai era homosexual din cauza fratelui? Hohote de râs nu altceva!

„Însă, în momentul în care analizează cele ce s-au întâmplat, cei doi încep să se teamă că nu pot fi ceea ce dorește celălalt, se tem că vechile răni și povești vor ajunge să distrugă totul și consideră că cicatricile lor sunt prea mult pentru celălalt.”

Nica Oana Alexandra şi ale sale crâmpeie obscure

„Cicatricile lor sunt prea mult pentru celălalt”? Care „celălalt”? Există un al treilea? Avem un ménage à trois? Sigur nu există, dar construcţia defectuoasă a frazei este fără comentarii!

„Adrian alege să plece pentru o perioadă, lăsând în urmă confuzie. Aceasta devine și mai mare în momentul în care în blocul Aneimaria se mută Melania, cea care îi devine prietenă bună, un alt suflet plin de cicatrici, care deplânge moartea soțului ei, Paul. Ea îl cunoaște pe Adrian din poveștile lui Paul, însă Anamaria nu este sigură ce să creadă despre relația celor doi…”

Care sunt „cei doi”? Relaţia dintre Melania şi Paul cel mort, relaţia dintre Adrian şi Paul sau relaţia dintre Melania şi Adrian? Serios acum. Care „cei doi”?

Să încheiem cu minunata recenzie cauzatoare de migrene, nu înainte de a mai da un citat:

„(…) este un roman extraordinar, este unul dintre acele cărți care îți rămân în suflet mult timp după ce ai închis paginile sale (…)”

„Unul dintre acele cărţi”… cum rămâne cu acordul dintre părţile de vorbire? Sau s-a transformat dezacordul în trend? Hmmm… probabil se tot speculează acordul prin atracţie, dar aici nu prea funcţionează.

Am mai citit pe acest blog un articol despre colaborările pe care autoarea le are. Se spune că pisica a fost ucisă de curiozitate, dar tot mă “macină” o întrebare: Oare colaborările nu sunt cumva puţine din cauza faptului că autorii români îşi pun mâinile în cap când citesc recenziile scrise la cărţile lor?

Nica Oana Alexandra şi ale sale crâmpeie obscure

P.S. „Anotimpul iubirii” chiar este o lectură plăcută, o carte relaxantă, cu o acţiune alertă. Stilul autoarei se remarcă prin natureleţe, oralitate şi simplitate. Cartea o recomand, nu însă datorită acestei recenzii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s